Imi fac bagajul,
Imi amintesc ca m-am obisnuit cu ace loc dar in acelasi timp simteam de fiecare data ca mai e ceva de vazut. Cel mai rau imi pare ca ultima data cand am plecat spre Cluj nu am aruncat o privire, macar fugara spre acel loc. Nu am faut-o pentru ca ma asteptam ca si atunci cand o sa ma intorc sa il gasesc in acelasi loc, la fel cum a fost in ultimate cinci secole.
Astazi eram pe teren cu mai multi colegi clujeni si la un moment-dat am incercat sa le explic ce inseamna Biserica Evanghelica pentru noi bistritenii. Va spun sincer ca nu am stiut ce cuvinte sa aleg si cum sa explic. Nu am putut sa zic decat “Atunci cand esti din Bistrita te simti ca si cand te-ai fi nascut in parcul de lanaga acea biserica. De cate ori vine cineva la tine il plimbi pe lanaga ea, ii explicit ca e cea mai inalta din Transilvania, ca e costruita in stil baroc, ca exista in interior o orga foarte veche si ca rozul in care e varuit interiorul este atat de linistitor incat simti ca ai sta acolo o eternitate” si apoi mi-am dat seama ca timpul la care vorbeam nu era cel corect. Totul trebuia prezentat la trecut pentru ca acum sunt numai ruine. Inca nu stiu cum e acum, nu pot sa spun ca acele lucruri mai exista sau au disparut in mijlocul flacarilor care au distrus “Bistrita” pentru ca acel monument era Bistrita.
Singura mea bucurie este ca am reusit sa ajung in turn. Ce ironie. Cu putin timp inainte sa plec din presa bistriteana mi s-a ivit ocazia sa urc acolo sus, in cel mai inalt punct al Bistritei si al Transilvaniei. Imi amintesc ca avea nevoie o colega de niste fotografie cu gaurile din turn. Trebuia sa fotografiem celofanul care l-au pus muncitorii pentru a opri apa de ploaie sa patrunda in turn. Am mers la Mihai Rusi si i-am cerut cheia. Aveam niste emotii inceredibile. Mai multi prieteni mi-au spus cum e acolo sus, insa eu nu am mai fost niciodata. Dupa ce am urcat scarile vechi de sute de ani si m-am chinuit printer schelele de lemn care au fost montate si in interior am ajuns in sfarsit la clopot. Era incredibil, urias, din bronz si cu o inscriptie foarte interesanta pe el. Cand am ajuns sus am descoperit ca uitasem bateria la aparatul foto in redactie. Ei bine am coborat, am mers in redactie, am luat bateria si ne-am intors.
De atunci nu am mai urcat. Ma bucur ca am avut ocazia sa o fac de doua ori in aceeasi zi. Nu mi-as fi iertat-o niciodata daca nu reuseam sa ajung odata sus. Acum e gata, nu stiu daca o sa mai fie o zi in care sa am ocazia sa urc in turn, sa fotografiez Bistrita de la inaltime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu