Am fost odata intr-un turn.....

A trecut o zi de la dezastru… ma uit la fotografiile facute de colegii mei din presa bistriteana si nu ma pot abtine, o tristete uriasa ma cuprinde si imi da o senzatie de frica.

Imi fac bagajul, maine urmeaza sa merg acasa, la Bistrita. Acasa, acolo unde in centru trona Biserica Evanghelica, acolo unde astazi sunt niste ruine. Sincer imi e si frica sa vad acel spectacol. imi e frica sa dau ochii cu zidurile arse. Nu stiu cum va fi cand le voi vedea.

Imi amintesc ca m-am obisnuit cu ace loc dar in acelasi timp simteam de fiecare data ca mai e ceva de vazut. Cel mai rau imi pare ca ultima data cand am plecat spre Cluj nu am aruncat o privire, macar fugara spre acel loc. Nu am faut-o pentru ca ma asteptam ca si atunci cand o sa ma intorc sa il gasesc in acelasi loc, la fel cum a fost in ultimate cinci secole.

Astazi eram pe teren cu mai multi colegi clujeni si la un moment-dat am incercat sa le explic ce inseamna Biserica Evanghelica pentru noi bistritenii. Va spun sincer ca nu am stiut ce cuvinte sa aleg si cum sa explic. Nu am putut sa zic decat “Atunci cand esti din Bistrita te simti ca si cand te-ai fi nascut in parcul de lanaga acea biserica. De cate ori vine cineva la tine il plimbi pe lanaga ea, ii explicit ca e cea mai inalta din Transilvania, ca e costruita in stil baroc, ca exista in interior o orga foarte veche si ca rozul in care e varuit interiorul este atat de linistitor incat simti ca ai sta acolo o eternitate” si apoi mi-am dat seama ca timpul la care vorbeam nu era cel corect. Totul trebuia prezentat la trecut pentru ca acum sunt numai ruine. Inca nu stiu cum e acum, nu pot sa spun ca acele lucruri mai exista sau au disparut in mijlocul flacarilor care au distrus “Bistrita” pentru ca acel monument era Bistrita.

Singura mea bucurie este ca am reusit sa ajung in turn. Ce ironie. Cu putin timp inainte sa plec din presa bistriteana mi s-a ivit ocazia sa urc acolo sus, in cel mai inalt punct al Bistritei si al Transilvaniei. Imi amintesc ca avea nevoie o colega de niste fotografie cu gaurile din turn. Trebuia sa fotografiem celofanul care l-au pus muncitorii pentru a opri apa de ploaie sa patrunda in turn. Am mers la Mihai Rusi si i-am cerut cheia. Aveam niste emotii inceredibile. Mai multi prieteni mi-au spus cum e acolo sus, insa eu nu am mai fost niciodata. Dupa ce am urcat scarile vechi de sute de ani si m-am chinuit printer schelele de lemn care au fost montate si in interior am ajuns in sfarsit la clopot. Era incredibil, urias, din bronz si cu o inscriptie foarte interesanta pe el. Cand am ajuns sus am descoperit ca uitasem bateria la aparatul foto in redactie. Ei bine am coborat, am mers in redactie, am luat bateria si ne-am intors.

De atunci nu am mai urcat. Ma bucur ca am avut ocazia sa o fac de doua ori in aceeasi zi. Nu mi-as fi iertat-o niciodata daca nu reuseam sa ajung odata sus. Acum e gata, nu stiu daca o sa mai fie o zi in care sa am ocazia sa urc in turn, sa fotografiez Bistrita de la inaltime.

Orient Express, Cluj-Napoca-Bistrita

In fiecare joi seara trenul personal 4105 care pleca din Cluj-Napoca inspre Bistrita este plin de studenti, vanzatori ambulanti si cersetori.
Vine trenul…

E joi seara iar peronul garii din Cluj e plin, studentii stau unii langa altii, ingramaditi printre bagaje. Rucsaci de munte, sacose, genti de voiaj sunt cladite unele peste altele. Unii fumeaza o tigara, altii povestesc, toti asteapta cu nerabdare sosirea trenului in gara.
Atat de familiara voce ragusita se aude si de aceasta data din megafon „Trenul personal 4105 va sosi in gara pe linia 2A, va rugam feriti linia. Trenul va pleca in directia Bistrita Nord via Gherla, Dej, Beclean pe Somes”. Toata lumea se inghesuie, unii trec pe cealalta parte a liniei in speranta ca vor reusii sa urce mai repede si sa ocupe locuri pentru prietenii lor.
E noapte si becurile albastrui din gara nu lumineaza prea bine, te poti pierde in inghesuiala de aici. In sfarsit soseste trenul si studentii incep sa se impinga in fata usilor, injuraturi, urlete, gemete, doar asta se poate auzi din gloata adunata in jurul trenului.
Vazand inghesuiala de la usi imi amintesc de seara in care, o tanara a fost impinsa sub rotile trenului. A fost un incident tragic, dar privind ce se intampla langa tren imi dau seama ca nu este si din pacate nici nu va fi singular.
Ma uit in jur si observ ca nu sunt singura care sta pe margine si asteapta sa se calmeze spiritele, „ Oare cum incap atatia oameni in doar 7 vagoane?... majoritatea pe scaune iar restul ingramaditi pe coridor.”
In sfarsit s-a golit, toata lumea a urcat iar colegul cu care sunt imi face semn din tren, se pare ca a gasit locuri. Ce bine... gandul ca ar fi trebuit sa stau 3 ore in picioare pe coridor ma ingrozeste. Iau bagajele, i le dau pe geam si apoi ma urc si eu in tren. In unele vagoane lumina e stinsa iar pe coridor nu functioneza decat becul din celalalt capat. Cu chiu cu vai, dupa ce m-am impiedicat de jumatate dintre bagajele de pe coridor, si m-am batut de toata lumea, am reusit sa ajung in compartiment.


A murit Constantinescu.

Abea apuc sa ma asez pe scaun, ca aud strigate pe coridor: „Cumparati ziarul...cine vrea reviste, ziare, integrame...Da-te mai incolo ma, lasa-ma sa trec! Luati ziarul...a murit Constantinescu...haideti la ziare!”. Ascult consternata, a murit Constantinescu? E drept ca nu am citit presa de vreo doua zile, oare chiar asa o fii? Vocea continua sa se auda „ Luati ziarul, cititi ultimele noutati”. Cand ajunge in dreptul compartimentului nostru ma ridic si ii cer un ziar, il platesc si ma intorc la locul meu nerabdatoare sa citesc despre moartea lui Constantinescu. Vocea vanzatorului ambulant se auzea in continuare „ Luati ziare, integrame, reviste... a murit Basescu...”. In momentul acela imi arunc ochii pe ziar si vad ca e vechi de o saptamana. Am fost pacalita, incep sa rad, nu a murit nici Constantinescu, nici Basescu, si nici Iliescu...

Pocker si un surdo-mut.

Ma asez pe locul meu, inchid ochii si ascult fluierul controlorului de trafic, care anunta pornirea trenului. Urmeaza un drum de 3 ore cu numeroase opriri si Dumnezeu stie cate alte surprize.
Cei trei baieti din compartimentul meu scot un pachet de carti de joc si ne invita si pe noi la un pocker, „ Fara bani...asa numa’ de plictiseala”. Ok de ce nu?! Incet se incinge jocul, „ Full...Ha!...Te-am luat...Eu am careu...”
Dintr-o data usa se deschide iar un tanar inalt, blond, imbracat decent, purtand pe umar o geanta mare, intra si pune pe bancheta niste obiecte. Intrigati ca ne-a intrerupt jocul, ne uitam sa vedem ce ne-a lasat. Trei pungulite in care erau pixuri, brelocuri, brichete si un portofel. Langa ele era un biletel pe care scria: ” Sunt surdo-mut si va rog sa cumparati unul dintre aceste obiecte pentru a ma ajuta”. Lasam pungulitele acolo unde le-a pus si ne intoarcem la jocul nostru.
Odata trecuti de Dej, trenul se mai goleste, nemaistand pe coridor decat persoanele care fumeaza.



Mamelor din lumea-ntreaga...


Jumatate de ora dupa plecarea trenului din Dej, pe coridor se aude o voce cantand „ Mamelor din lumea-ntrega/ Eu va dau un singur sfat/ Nu lasati copii pe strada/ Din cauza lu’ barbat...”.
„ O nu...iar vin tiganii la cersit, numai astia ne mai lipseau, i-am avut pe toti in seara asta” spune o fata din compartiment dandusi ochii peste cap in semn de exasperare. In acelasi moment usa compartimentului se deschide iar in prag apare o tigancusa de vreo 12 ani, imbracata cu o bluza zdrentuita, o fusta larga neagra, si o pereche de tenisi rupti in varf . de dupa fusta ei scoate capul un baietel murdar pe fata si cu o caciula destramata in cap. „ Dati-mi o mie de lei, Maica Domnului sa va aibe in paza, mama e bolnava si tata ne-o parasit. Mai am trei frati acasa...”. Fara a o lasa sa termine unul dintre baietii din compartiment raspunse: „ Mai las-o balta...toti ziceti acelasi lucru, ia-te si cara-te, lasa ca suntem studenti si nu avem bani, mergem acasa la mama pentru ca nu mai avem ce manca, nu ti-ai ales bine trenul”. Tigancusa nu se lasa mai prejos si ii spune: „ Lasa nenea ca tu te duci la mata si iti da sa manci, da io...” „ Tu nimic...hai dute si lasa-ne in pace, nu vezi ca incercam sa dormim?” zise studentul intorcand privirea spre fata blonda de langa geam care statea cu ochii inchisi; apoi se intoarce si trage usa obligand-o pe tigancusa sa se retraga pe coridor. O auzim deschizand usa compartimentului vecin si incepand sa spuna acelasi lucru ca pe o poezie memorata.
„Hai sa mai dam o tura!...” ne invita cel cu pachetul de carti. Ne conformam cu totii si incepem o noua partida. In tot acest timp, trenul isi continua goana in noapte. Ma uit la ceas si vad ca mai este inca jumatate de ora pana acasa. „ Imediat ajungem” spune prietenul meu cu un zambet de satisfactie. Da, sa speram... imi spun eu concentrandu-ma asupra cartilor din mana si ascultand glasul de pe coridor:
„ Mamelor din lumea-ntreaga...”.






MAMELOR
Mamelor din lumea-ntreaga,
Eu va dau un singur sfat
Nu lasati copii pe strada
Din cauza lu' barbat.
Caci copilul fara mama
E ca frunza fara plop.
Azi se naste, maine moare
Si nu-l poti uita de fel.

Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!
Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!

Mama, de ti-e dor de mine
Ia trenul si vin' la mine.
Ia trenul accelerat
Si vino la internat.

Daca vezi ca e departe,
Da-te jos si scrie-o carte.
S-o citesc la dormitor
Cu lacrimi in ochisori.

Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!
Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!

Trista este caprioara
Ratacita printre munti.
Dar mai trist este copilul
Care nu are parinti.

Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!
Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!

Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!
Cand ai o mama,
N-o poti uita.
Fie buna, fie rea
E totusi mama ta!
E totusi mama ta!

Cum iubesc femeile

Pentru Vladutz care este unul dintre barbatii mei favoriti si caruia i-am promis ca o sa scriu despre lucrul acesta!

Noi zicem mereu ca barbatii sunt ciudati in felul in care iubesc dar cred ca mai ciudate suntem noi. Felul nostru de a iubi e ciudat .Ne place sa-i dadacim, sa avem grija de ei sa le dam mereu sfaturi. Oare comportamentul nostru nu se aseamana cu cel al mamei lor??? Oare ei mai au nevoie de o mama sau de o iubita? Au si ei pana la urma dreptul de a decide singuri ce dorec sa faca pentru ca sunt liberi. Dar oare ne punem vrodata problema cum au rezistat o viata intreaga fara ca noi sa-i dirijam de la spate. Cum au supravietuit singuri pana acum?? Iar noi ne-am pus vreodata problema a cat de invatate suntem noi si trecute prin viata ca sa stim ce e mai bine pentru ei.??

La uma urmei noi suntem cele care ne daruim 100% chiar daca nimeni nu ne cere si dupa aceea tot noi regretam si dam vina pe ei, de parca prost e cine accepta nu cine da ....... Le reprosam mereu ca noi le vrem binele si stim ce-i mai bine si avem mereu dreptate si-i pedepsim si sa-I facem sa plateasca pentru raul facut. Adevarul este ca nu-ti spune nimeni cat trebuie sa te daruiesti persoanei iubite, daruiesti atat cat simti tu si cat vrei ...dar dupa aceea nu cred ca-si mai au loc reprosurile. Am daruit cat am vrut noi si nimeni nu ne-a cerut.

O relatie, la fel ca si persoanele din componenta, este in continua schimbare. Schimbarile se produc din pricina mediului in care traim , persoanelor cu care intram in contact si asa mai departe .O relatie se poate destrama si din cauza asta. Pur si simplu ne trezim la un moment dat ca persoana de langa noi nu mai este aceea de care ne-am indragostit .A cui e vina??? doar a noastra pentru ca traim intr-o societate si totul se schimba.

Suntem implicate total in ceea ce facem, nu facem lucrurile de suprafata, iubim cu totul si pe fiecare in parte, ne oferim in intregime fiecarui barbat si chiar si celor cu care avem o aventura de o noapte, dara-mite celui alaturi d care alegem sa petrecem zilele si noptile, sa bem ultimii stropi de cafea impreuna si sa fumam ultima tigara din pachet. Cu toate astea suntem frivole, suntem superficiale si tocmai faptul ca ne implicam atat de mult in tot, face ca momentele in care exista doi barbati in viata noastra sa fie extreme de ciudate. In primul rand de ce ajungem sa avem doi barbati in viata noastra in acelasi timp… daca as fi rautacioasa as zice ca nu ne ajunge unul singur, sau cel pe care il avem deja nu ne mai ofera ceea ce ne trebuie, dar nu e deloc asa, chiar si asa frivole cum suntem, am putea sa il lasam daca nu ne convine. Dar adevarata problema este ca simtim mereu nevoia de mai mult. Nimeni nu poate avea totul, exista 2 in 1, exista 10 in 1 dar nu exista totul in unu. Asa ca, atunci cand gasim complementul barbatului de langa noi e normal sa il iubim si pe celalalt. E normal sa ii iubim pe amandoi pentru ca iubim intregul, acesta este si motivul pentru care nu ne putem decide asupra unuia dintre ei, nu putem alege albul fara negrul, nu putem alege romanticul in detrimental nebunaticului sau ordonatul in locul dezorganizatului. Poate ca pentru Ei e anormal ce se intampla sau cel putin pentru ce care sunt constienti de situatia in care se afla, dar se complac in ipostaza respective, ne acepta asa cum suntem pentru ca asta ne face deosebite, pentru ca stiu ca ii iubim, asa cum putem si asa cum ne forteaza impreujurarile dar ii iubim, ii rasfatam, le spune lucruri frumoase si atunci cand suntem cu ei ii adoram. Ei pot pe una sa o iubeasca si cu alta sa faca sex, dar cred ca nu se poate sa iubeasca doua femei in acelasi timp. Ei sunt bigami din nastere, dar se daruiesc unei singure femei, pot sa aiba in pat cinci si sa iubeasca tot pe alta, dar noi nu putem, noi rareori suntem capabile sa ne implicam intr+o relatie fara sa avem sentimente pentru el sau ei. Noi suntem cele frivole pentru ca iubim, iar ei pentru ca fac sex, Ei suntcinstiti, dar noi ii placem ppoate tocmai pentru acest lucru, pentru ca stim ca indiferent cu cine sunt, tot la noi se gandesc si tot pe noi ne iubesc si tot la noi o sa se intoarca.

Este adevarat ca dragostea e frumoasa , ciudat este cum la inceput iti juri dragoste eterna si dupa un timp tot se transforma in scrum .Renunti la tine pentru clipe impreuna si apoi totul se intoarce impotriva ta. Te dedici in totalitate si apoi iti dai seama ca nu era necesar . Spunem mereu la urmatoarea relatie ca ne vom limita si mereu cand iubim o luam de la capat si facem aceleasi greseli. Nimeni nu ne obliga sa dam noi suntem vinovate direct si personal si pentru asta nu putem sa dam vina pe nimeni atunci cand ne doare.

Pana la urma de asta suntem femei! sa daruim fericirea, sa dam viata, sa iubim, sa fim inselate,sa fim dificile ,sa fim sensibile,sa fim dulci ,senzuale,sa suferim ,sa plangem ,sa nu fim intelese,sa ne facem mereu griji sa ne enervam, Sa stresam ca sa ne facem auzite si sa-I facem pe ei sa nu uite de noi.sa gandim intortocheat si nu logic etc etc etc .

In concluzie deasta suntem noi femei, deasta ne iubesc si ne urasc ei si deaia ii iubim noi pe ei ….pentru ca si daca sunt mai prosti sunt ai nostrii si ii iubim ...si suntem dependente de ei .

Ne plangem mereu ca nu suntem intelese, ca EI trebuie sa se schimbe dar pana la urma ce vrem sa facem?? sa facem o clona a noastra in varianta mai paroasa si nemachiata sau vrem pe cineva ca si accesoriu? sau poate doar cineva sa ne tina companie. Atunci sa ne cumparam un caine sau o pisica si sa incepem sa imbunatatim colectia de vibratoare, etc. Cred ca e cea mai buna solutie pentru a putea trai fara un barbat alaturi. Dar sa fim sincere nicuna nu dorim acest lucru pentru ca suntem femei, pentru ca ne place sa iubim si pentru ca sunt niste drama queens. Asa oricat de ciudate am fi si mai ales oricat de ciudat am iubi, continuam sa o facem si barbatii continua sa ne adore pentru ca o facem asa...

De ce iubesc femeile...

replică lu' Cărtărescu

De ce iubeşte vecina de la şapte, de ce iubeşte colega de bancă sau chelneriţa din restaurant, de ce iubeşte profesoara de matematică sau vânzătoarea de la colţ? De ce iubeşti tu sau de ce iubesc eu?

Pentru că suntem femei, pentru că ne place să ne minţim şi să credem în vorbele bărbaţilor, pentru că fără iubire viaţa ne pare inutilă şi pentru că vrem copii. Pentru că ne place să avem pe cine răsfăţa şi cui să-i spunem vorbe dulci. Pentru că ne simţim singure atunci când nu avem un corp puternic lângă noi dimnieaţa în pat şi pentru că detestăm să gatim o singură porţie de mâncare. Pentru că ne place să organizăm cine romantice şi să avem pe cine spăla pe spate. Pentru că ne-am plictisi dacă nu am avea un bărbat la care să strigăm când suntem stresate, pentru că dacă nu am iubi nu am avea cu cine să ne certăm şi apoi să facem make-up sex. Pentru că fără un bărbat care să se crizeze de câte ori stăm prea mult în faţa oglinzii nu am ajunge la nicio întâlnire. Pentru că atunci când iubim avem mai multe chestii de discutat cu prietenele la cafea şi mai multe bârfe de comentat, pentru că atunci suntem bombardate cu sfaturi, chiar dacă majoritatea sunt inutile.

Pentru că ne place să auzim că suntem frumoase şi pentru că doar iubiţii ne pot face să roşim de plăcere de la o simplă privire. Pentru că ne place să facem sex dimineaţa şi să servim micul-dejun în pat, pentru că gătim mâncare pe care doar băraţii o pot mânca şi pentru că nu avem încredere în celelalte femei. Pentru că suntem feministe şi bărbaţii ne dovedesc că greşim, pentru că noi suntem romantice iar ei realişti, pentru că ne place să plângem şi să mâncăm ciocolată, să dăm vina pe bărbaţi din orice şi să jurăm că nu o să mai iubim niciodată. Pentru că nu vrem să fim singure dar nu ne place nici când e prea multă lume, pentru că noi vedem cifra 2 că un număr magic, pentru că simţim nevoia să spunem cuiva „puiuţ” şi „te iubesc” de zece ori pe zi.

Pentru că suntem femei pentru că ne tragem din Eva şi pentru că doar lângă corpul unui bărbat suntem puse în valoare. Pentru că suntem sexul slab şi frumos şi pentru că barbaţii nu pot trăi fără noi.

Of, Of, Stresiune, Stresiune

Sfarsit de ianuarie, inceput de februarie, frig de-ţi îngheaţă sângele în vene, Doamne fereste sa ai proasta inspiratie sa iesi pe strada -chair si cu trei perechi de pantaloni, bluze groase pe gat, si canadiana groasa pe tine, tot degeaba, frigul iti patrunde in oase si nu mai iese decat dupa vreo trei ore de stat in cada plina cu apa fierbinte (o stiu din proprie experienta) Nu-ti vine sa iesi nici macar pana la magazinul de vis-a vis sa-ti iei o paine si un pachet de tigari, cu atat mai putin sa mergi pe jos pe strazile Clujului.

Dar ce tot vorbesc eu aici, cui ii arde de iesit pe strada, acum in plina sesiune de iarna, cand studentii nu isi mai vad capul de invatat, examene peste examene, colocvii,, proiecte de predate, o multime de lucruri pentru care nu le ajunge oricum timpul. Dar asa e Iadul Stdentesc perioada in care, dupa cum zice bancul, vine piticul cu sacul de cuie.

Totusi, eu, studenta la doua facultati, trebuie sa ies pentru a merge la biblioteca, ca doar peste doua zile am un examen foarte greu si trebuie sa invat. In plus anul acesta am hotarat sa ma pun serios pe invatat, sa-mi iau examenele si sa nu mai umblu prin baruri si bodegi. Dar intrucat era extrem de frig afara si in fata mea se profila Music Pubul, am hotarat sa intru sa ma incalzesc cu o cana de vin fiert si sa-mi fac curaj sa infrunt frig pana la BCU

In timp ce stateam eu asa, de una singura, cu vinul aburind in faţă si incercand sa-mi scot din cap geniala scuza , cum ca nu e vina mea ca Pubul e la mijlocul distantei dintre Gruia si BCU si ca nici pentrul frigul de afara nu sunt responsabila, aud langa mine trei baieti care vorbeau despre cat de stresati sunt si ca nu-si imaginau ca sesiunea e atata de grea. “Boboci” imi zic eu, “ asa eram si eu anul trecut” La fel ca ei incercam sa-mi inlatur stresul si sa-mi calmez nervii in baruri si la chefuri, care apropos, am observat ca in sesiune sunt mai multe decat in timpul semestrului. Of, Of si mamele astea de ce au trebuit sa nasca copiii tocmai in aceasta perioada a anului, si aici ma refer si la mama pentru ca si eu sunt nascuta tot acum.

Dar sa revin, asa eram anul trecut, dupa cum am mai spus, anul acesta m-am pus serios pe invatat, fara chefuri si iesit la bere in timpul sesiunii, bineinteles ca aici nu se pun chefurile la care sunt obligata sa merg si nici cele date de mine. Tocmai trece pe langa mine barmanul si ii mai cer o cana de vin ca prima se terminase si eram prea absorbita de planurile mele de seriozitate ca sa plec. In plus afara e frig si aici inauntru e cald si bine.

Unul dintre baietii de langa mine vorbeste acum, despre faptul ca si frigul are un efect negativ asupra faptului ca nu dau randament in privinta invatatului si zicea ca spera ca in sesiune de vara va fi mai bine. Ma abtin cu greu sa nu ma bag in discutie si sa le zic sa nu-si faca sperante si ca vara e la fel de rau ca si iarna, daca acum ne plangem de frig atunci o sa n plangem de cald, daca acum ne deranjeaza spatiile inchise in care trebuie sa invatam atunci o vreu sa mergem la bazin sau la plimbari prin parcuri, dar rezultatul e acelasi. Exact atunci isi face aparitia un prieten care se pune la masa cu mine si primul lucru care ma intreaba e: ”Cum stai cu examenele? Eu am picat unu” Ii raspund ca si eu sunt in aceeasi situatie, dar ca pe restul o sa le iau pentru ca m-am pus serios pe invatat. Atunci mi-am amintit ca eu trebuia sa fiu in BCU si sa citesc Tratatul de Istorie al Academiei Române. Ma uit la ceas si vad ca e deja ora 5, ajung repede la concluzia ca nu mai are rost sa merg pana la bibloteca pentru doua ore de studiu. In plus acolo e frig si scaunele sunt incomode si scârţâie, asa ca mai bine ramâne pe mâine şi eu rămân în bar.

Dar de maine ma pun serios pe invatat ca doar stresiunea e stresiune!

Tigara. Iubirea unora, cosmarul altora

Îmi aprind o ţigară...mă uit la capătul aprins...la fel e şi iubirea, la început e o scânteie ...mică, acolo în tine, ceva de a cărui existenţă nu ştiai, ceva rece şi compact, apoi vine cineva, o persoană caldă, cu ochii fierbinţi şi buze moi, cineva care arde şi încalzeşte puţin câte puţin acel ceva din tine, până când începe să ardă şi apoi se consumă, la fel ca şi ţigara; fiecare fum pe care îl tragi, fiecare gură de nicotină te duce tot mai aproape de final, de capăt. În iubire e la fel, fiecare moment frumos, fiecare clipă de bucurie, fiecare zâmbet pe care ţi-l provoacă cealaltă persoană, e un pas spre sfârşit.

Şi la un moment dat se termină amândouă, ţigara o stingi în scrumieră şi laşi chiştocul acolo; apoi după un timp îl arunci la gunoi. Iubirea se stinge şi ea, iar rămăşiţele ei le ascunzi undeva în suflet uitând de ele...acolo, în coşul de gunoi al existenţei tale.

Fumatul dăunează grav sănătăţii...dar iubirea, ea de ce nu ar dăuna, de ce nu suntem avertizaţi că iubirea dăunează grav sufletului, că din cauza ei plângem, oftăm, suferim. Aşa cum ţigările ne distrug plămânii, la fel face şi iubirea cu inima noastră, încet dar sigur, pas cu pas, fiecare fum de ţigară erodează câte puţin. La fel e şi cu dragostea, fiecare sărut, fiecare noapte ne oferă satisfacţie şi momente de maximă placere, dar în acelaşi timp ne apropie de distrugere, şi de suferinţă.

La fel cum toţi fumătorii sunt conştienţitutunul dăunează şi îndragostiţii ştiu că iubirea le va provoca durere, şi totuşi nu renunţa la ele, pentru că trăiesc cu speranţa că poate eu voi fi unul dintre caeia care nu o să fac cancer la plămâni sau care o să traiască fericiţi lângă pesoana iubită până...

Mai trag un fum... trăiască ţigările...şi iubirea...ambele ne fac viaţa mai frumoasă şi ne dovedesc cât de sadici putem fi...

Studenţia –cafeaua vieţii

Camera e plină de zgomotele făcute de alarma telefonului mobil, soarele îmi mângâie obrazul, dar nu îmi face nicio plăcere, eu vreau noapte, vreau să mai dorm, să dau timpul înapoi. Dar ceasul se învârte în ritmul lumii de afară şi nu în concordanţă cu viaţa studentului.

Cu greu mă ridic din pat, mă uit la ceas în speranţa că nu e încă ora 7, că a luat-o razna telefonul meu şi că mai pot dormi puţin ”Nuuu…e într-adevar ora 7, trbuie să mă trezesc, să mă duc la şcoală, promit însă că diseară la ora 10 o să fiu în pat şi la 11 cel târziu o să dorm ca un prunc”. Mă târăsc pană la uşa de la baie…dar e ocupată. Nu mă miră acest lucru, mereu sunt ultima care se trezeşte şi care intra la duş...

Stând în faţa uşii, cu ochii închişi şi pe jumatate adormita, încerc să îmi amintesc programul e ziua de azi: cursuri de la 8 la 8, cu o pauză de doua ore de la 14 la 16, timp în care trebuie să ajung la BCU, să-mi scot nişte carţi. Apoi la 20.30 trebuie să mă întâlnesc cu nişte prieteni să mergem la cinematograf, e premieră la Republica şi nu se poate să nu mergem, apoi o să trecem printr-un club să dansăm puţin. « O...nu...iar o să ajung acasă pe la 3 dimineaţa, dar mâine am cursuri numai de la 10 aşa că pot dormi puţin mai mult »

Colega mea de apartament iese din baie, îmi zice un ‘neaţa obosit şi se îndreaptă spre camera ei în timp ce eu intru. Odată ieşită mă îndrept cu paşi de zombie spre bucătărie, dacă duşul nu m-a trezit cafeaua sigur o să o facă.

Bucătăria e deja plină, o singură persoană lipseşte, un coleg care are cursuri numai de la 12, norocosul! Când intru sunt învăluită de un miros familiar de fum de ţigara, abur de la cafea şi miros de cârnat prajit.Toată lumea mănâncă, asta e singura masă sigură din zi, în rest nu poţi fi sigur dacă o să ajungi pe acasă sau nu.

« Iar eşti ultima.... vom ajunge oare ziua în care să fi tu cea care se trezeşte prima?» e vocea unui coleg care printre cuvinte mai trage un fum din ţigară, «Nu,... te rog nu cobi...dacă s-ar trezi ea prima ar trebui să facă cafeaua dimineaţa...şi îţi dai seama că la jumatate de oră dupa ce am bea-o am dormi cu toţii pe unde am apuca» e replica altuia care încearcă să taie o bucaţică de ou. Toata lumea începe să râdă.

Iau o gură de cafea, ma sprijin cu spatele de perete şi simt cum începe să-mi curgă energie prin vene. Încă o zi din viaţa mea de student începe, şi va fi la fel ca restul, se vor întampla o mulţime de lucruri extraordinare, dar le voi încadra în banalitate.

La urma, urmei să fii student însemnă să râzi cu prietenii, să aştepţi în faţa uşii la baie dimineaţa, să mergi la cursuri, şi să ajungi noaptea târziu acasă...